Untitled Document

Vechimea localităţii se pierde în negura timpului. Satul Bistreţ a fost înfiinţat pe 18 septembrie 1531 din porunca lui Vlad Înecatul, domnul de atunci al Ţării Româneşti, luând numele bălţii din apropiere. Treptat, localitatea s-a dezvoltat, ajungând un reper important pe Valea Dunării. Aici au funcţionat, de-a lungul timpului, un port cerealier, o staţie de poştalion, un oficiu telegrafic, un punct vamal şi Administraţia Pescăriilor Statului pentru bălţile situate între Vârciorova şi Gura Oltului. Acum vorbim despre o comună mare, cu 4 sate în componenţă, cu numeroase proiecte în dezvoltare, multe dintre ele în plan ecoturistic.


Prima atestare documentară a unei biserici pe teritoriul localităţii datează din 14 noiembrie 1722. Potrivit mărturiilor scrise, aceasta a fost distrusă de un incendiu. Astăzi se mai păstrează Biserica Sf. Nicolae şi Sf. Mihail construită între anii 1826-1832 de arendaşul moşiei Bistreţ şi zugrăvită un an mai târziu de fiul acestuia. Lăcaşul, ridicat din cărămidă, a fost folosit la începuturi şi ca şcoală fiind declarat ulterior monument istoric. Pictura este realizată în frescă iar nota de originalitate este dată de scenele pictate pe pereţii exteriori, inspirate din viaţa agricultorilor din zonă.


Săpăturile arheologilor au scos la iveală dovezi ale civilizaţiei pe aceste meleaguri încă din epocile preistorice, de la neolitic la epoca fierului. În zona lacului Bistreţ s-au descoperit elemente de ceramică bogat ornamentată, datând din epoca bronzului, (1500 î.e.n) în preajma unor morminte de incineraţie. Totodată au fost descoperite monezi şi ceramică romană care atestă existenţa a două cetăţi romane, una din vremea lui Traian iar cea de-a doua din epoca lui Constantin cel Mare.


În zona Bistreţului se poate vorbi despre un adevărat complex hidrografic format dintr-o salbă de bălţi care se întinde de-a lungul Dunării. Cel mai important luciu de apă este lacul Bistreţ, fiind cea mai mare întindere de apă din Lunca Dunării, între Porţile de Fier şi gura de vărsare a Oltului. Îi urmează, ca suprafaţă, balta Călugăreni, împărţită în două entităţi care comunică între ele prin aşa-zisele gârle.


Toate aceste suprafeţe de apă sunt legate prin canale sau bălţi de mici dimensiuni, fiind presărate cu stufăriş şi vegetaţie plutitoare şi sunt locaţii ideale pentru pescarii pasionaţi. Bălţile sunt populate cu tot felul de specii: caras, crap, somn, şalău, ştiucă, iar poveştile pescăreşti ale locului vorbesc despre prinderea unor exemplare de colecţie.


Împrejurimile lacului Bistreţ sunt un adevărat paradis acvatic, zona fiind declarată drept sit Natura 2000 pentru valoarea naturală deosebită şi bogăţia speciilor de păsări şi peşte care convieţuiesc aici. Habitatele acvatice sunt variate, lacul Bistreţ fiind o „casă” primitoare atît pentru păsările migratoare care se află în tranzit pe aceste meleaguri cât şi pentru speciile de raţe şi gâşte care rămân să ierneze în zonă.


Localnicii din Bistreţ sunt oameni gospodari şi primitori. Deseori vizitatorii care poposesc în zonă, pentru o partidă de pescuit sau pentru a admira frumuseţile naturii sunt primiţi şi găzduiţi cum se cuvine, cu bucate tradiţionale. Pentru cei mai mulţi oaspeţi frămăntatul pâinii, arderea ţestului şi scoaterea pitei aurii îmbujorată cu roşii din grădină renasc amintiri din ograda bunicilor. Pâinea caldă alături de o saramură de pui gătită cu roşii coapte şi ardei iute şi însoţită de o vorbă bună din partea gazdelor este o masă care rămâne în sufletul oricărui călător.


Pe vremuri port la Dunăre, Bistreţul a adăpostit multe familii de meşteşugari care au contribuit la dezvoltarea activităţilor de negoţ. Cu timpul, toate aceste meşteşuguri s-au pierdut, cu excepţia potcovăritului. În comună există încă un atelier în care se aprind foalele şi răsună zgomotul ciocanelor pe fierul înroşit. Spectacolul flăcărilor pe ritmul barosului este fascinant pentru un orăşean care asistă la metamorfoza unei bare de fier întro potcoavă perfect îndoită, în aşteptarea unui frumos exemplar cabalin.